Popas în cuşcă…
Frica, pârdalnică, nefericită, agitată mă îndeamnă să renunţ la privit. Dacă se vede există, nu? Dacă se închid ochii, nu există, nu? Dacă există şi când se închid ochii? Atunci nu există nimic. Atunci nu suntem aici. Atunci plecăm, atunci când ni se strâng pleoapele de somn? Atunci somnul nu e bun. Ar trebui să fim treji. Permanent. Dar vine frica şi ne adoarme. Sau inversul fricii… Curajul? Nu curajul e opus fricii, ci lipsa de frică. Curajul e sinonim micii sau marii inconştienţe. Iar opusul inconştienţei nu e frica, e ştiinţa lucrurilor şi a întâmplărilor. Când strângi, tembel, tulpina cu ace a trandafirilor, frica e la fel de mare. Şi inconştienţa, dacă nu cumva se naşte plăcerea de a plânge de durere! Durerea, la urma urmei, dispare după primul spasm şi lasă loc amorţelii. O amorţeală care poate fi plăcută, dacă o compari cu durerea. În amorţeală, frica are şanse bune să dispară. Să te lase în curul gol în faţa vieţii, aşa cum ştiai că se înţelege ea, cum aflasei din jur. Şi frigul se dă durere şi sfârşeşte, inevitabil, în amorţeală. Numai că şi amorţeala, după preludiu, se lasă tot cu frică. O frică de moarte, o frică de plecare pe drum necunoscut, o frică de fără întoarcere…
